Zece kilometri pe jos pentru uninominal

Zece kilometri pe jos pentru uninominal

În timp ce alţii stau nerăbdători, aşteptând rezultatele primului uninominal, bătrânii dintr-o comună hunedoreancă, aflată in Munţii Poiana Ruscă, străbat PE JOS zeci de kilometri, prin noroi şi zăpadă viscolită, pentru a le face viaţa mai bună ''şefilor'' de la Bucureşti.
Timpul a stat în loc în comuna Bătrâna din „Ţinutul Pădurenilor”, în care abia dacă numeri 140 de suflete, toate obosite de atâta uitare şi singurătate. În trei din cele patru sate ale aşezării nu există electricitate şi nici apă curentă. Oamenii trăiesc ca la începuturi, la lumina felinarului povestindu-şi între ei amarul, la gura sobei.
Deşi este o ,,lume'' uitată de tot, mirajul unei vieţi mai bune nu lipseşte . Se aproprie ziua când ''se voteaza'', toţi speră la ceva ce se poate, dar nu se face, la ceva ce există intr-o lume civilizată si ''ieuropeană'', dar care nu atrage anumite grupurile de interese.
Ieri, aproape toată suflarea comunei Bătrâna a ţinut să-şi alegă senatorii ori deputaţii şi până la amiază deja 50 oameni fuseseră la căminul cultural din sat să „punem ştampila la uninominal”.
Ei speră la lucruri mărunte, dar care pentru ei valorează mai mult decât orice avuţie, nu maşini 4x4, nu plasme, haine scumpe sau alte lucruri fară de care alţi, din obişnuiţă, nu pot trăi. Ei vor să li se refacă drumul, iar în sate să fie tras curent electric.
„Apăi dacă o fi să ne facă drumul. Pensii mai mari ca să avem bani de medicamente şi să fie viaţa mai bună. Că aici e frumoasă, dar e grea mamă”, spune tanti Văsălie, o bătrână din centrul comunei, privilegiată pentru că la gospodăria ei a ajuns „lumina”.
„Ar fi nevoie să se facă drumu’ domnule şi să bage curent. Da io nu cred că mai apucăm să ne bage lumină. E frumos aici că-i aer curat şi linişte”, spune şi Cornel Ienci, unul dintre sătenii la care „lumina” încă nu a ajuns.

Bătrâna are în componenţă patru sate -Piatra, Poiana Răchiţaua, Bătrâna şi Faţa Roşie- în care trăiesc exact 140 de oameni, majoritatea bătrâni. Singura lor posibilitate de a-şi asigura traiul este păstoritul. Nu este om în comună care să nu aibă măcar câteva animale, altfel ar muri de foame.

Tot ce produc consumă pentru că, în lipsa unui drum bun care să-i lege de civilizaţie, nu pot face negoţ la piaţă şi nici nu ar putea munci în oraş. Chiar dacă ar munci, ce ar putea să facă cu banii dacă la ei abia la trei zile ajunge o maşină cu pâine, iar asta doar de vreun an. În plus, doar în centrul comunei există electricitate la câteva case, în restul satelor oamenii trăiesc ca pe timpuri.